People safari and safari people (about modesty in photography)

[EN][derulează în jos pentru versiunea în limba Română]

I discovered the villages of Dobrogea while on a photo course practice trip. Almost twenty cars crowded the streets of a village in Dobrogea, during rainy weather. The people from the village were surprised. Someone asked the organizers if the people had been informed about our arrival in advance, and we were told that the mayor had been informed.

Such an “invasion” implies an exemplary, almost military preparation, before which there must be a period of instruction. A good documentary photography or photojournalism course covers some basics about how to interact with the people and places you photograph. Such guidelines are frequently found in the codes of conduct of established photojournalism agencies.

However, when the documentary component of a course is completely absent, such trips become problematic, especially due to the lack of experience. When you study street photography, where the interaction with the subject is done differently, and then apply it directly without adapting, things are likely to go wrong.

Breaking into people’s yards is considered breaking and entering under the law. Many of my summer vacations were spent in a village in Dolj county. If you went to a neighbor’s house, you didn’t enter his yard without first calling him from the gate, at the top of your lungs, until he came out to meet you.

The first surprise of the safari was seeing photographers enter an unknown home’s courtyard to photograph a Dobrogean oven and some children peering through the window. Fearful of the cameras’ extended lenses, the mother moved the children away from the window and pulled the curtain shut. After a few moments, the father came out of the house to ask the strangers what they were looking for in his yard.

I tried to recall (and later confirm with colleagues) whether it was explained from a didactic standpoint what it means to interact ethically with the subject. Neither of us could recall anything. Ordinarily, common sense should have won out over any photographic trophy. But, nowadays, what is common sense but an old outdated concept?

I felt like I was in one of those African safari shows where exotic animals were hunted.

“Safari people” have paid for a photography course and gas to get to this village, and they are free to photograph whatever and however they want. Shock absorbers on Japanese cars are quite expensive, so the trip to this remote location must be worthwhile. The money earned from a corporate or IT job must still be spent wisely.
Photographing close to home is more difficult, requires effort and dedication. Taking photos in disadvantaged areas, across seas and countries, is more effective and gets more likes. The viewer should understand and empathize with the drama of the traveling photographer who only takes a shower and cannot soak in the bathtub.

For “safari people”, the behavior towards people from disadvantaged areas or foreigners does not matter. They will give them some clothes and bananas after they finish making art. Maybe they’ll come another time, bringing them other things so they can continue to photograph them.

The people in these areas are the trophies hanging on the concrete walls of exhibitions or on digital walls. Their image is used for commercial purposes without even knowing their name or story. They are not told in detail why they are being photographed, because they won’t understand anyway; maybe they are told about the expensive camera named after a space dog.

Signing a “model agreement” is not even brought up, because art does not take anything into account. That’s why it’s called “arte povera”. Poverty porn is sexy. It always brings eternal fame and glory.

“Safari people” make photographic art, people should be grateful to be part of their art.
Old people taken from their business and made to stand in front of a colorful and dingy wall, standing awkwardly in front of the shutter bursts of the lined-up photographers.
Children taken to ruins of houses, placed in cones of light and made to wave their hands, with a long exposure time for better rendering of the movement in the photo.
Dali-an animals thrown up and shot in the air next to something colorful.

Conclusions and contusions.
Dobrogea can be anywhere, in Ghana, Albania, Morocco, America, Japan. The course can be any school, workshop, trip. And safari people can be any of us. Only one mistake is allowed. Not a second one; no.


[RO]

Am descoperit satele din Dobrogea odată cu participarea la o excursie de practică a unui curs foto. Aproape douăzeci de mașini au împânzit ulițele unui sat din Dobrogea, pe o vreme ploioasă. Oamenii din sat erau surprinși. Cineva a întrebat organizatorii dacă s-a discutat în prealabil cu oamenii și ni s-a transmis că primarul a fost înștiințat.

O astfel de “invazie” implică o organizare exemplară, aproape militară, înaintea ei este musai să existe o perioadă de instrucție. Un curs bun de fotografie documentară sau de fotojurnalism acoperă câteva lucruri de bază despre cum să interacționezi cu oamenii și locurile în care fotografiezi. Astfel de guidelines se regăsesc frecvent în codurile de conduită ale agențiilor de fotojurnalism consacrate.

Dar când partea documentară lipsește total dintr-un curs, astfel de excursii devin problematice, mai ales când lipsa de experiență își spune cuvântul. Când studiezi street photography, unde interacțiunea cu subiectul este realizată diferit, apoi o aplici direct, fără să adaptezi, sunt șanse că lucrurile să nu funcționeze bine.

Datul buzna în curțile oamenilor reprezintă, din punct de vedere legal, intrare prin efracție. Am petrecut multe vacanțe de vară la sat, în județul Dolj. Îmi aduc aminte că, dacă te duceai la un vecin, nu intrai în curtea lui fără ca, în prealabil, să îl strigi cât te țineau plămânii de tare, din fața porții, până îți ieșea în întâmpinare.

Primul șoc al safari-ului a fost să văd cum fotografi deschid poarta curții unor oameni necunoscuți și intră să fotografieze un cuptor dobrogean și câțiva copii care priveau prin fereastră. O mamă, speriată de obiectivele extinse ale aparatelor foto, i-a luat pe copii de la geam și a tras perdeaua. După câteva minute, tatăl a ieșit în pragul casei să îi întrebe pe oamenii străini ce caută în curtea lui.

Am încercat să îmi aduc aminte (și, ulterior, să confirm cu colegi) dacă, din punct de vedere didactic, a fost explicat ce înseamnă a interacționa etic cu subiectul. Nici unul dintre noi nu își amintea. În mod normal, bunul simț ar fi trebuit să prevaleze oricărui trofeu fotografic. Dar ce mai este bunul simț astăzi decât un concept învechit?

Senzația a fost că mă aflam într-unul din reportajele cu safari-uri din Africa în care se vânau animale exotice.

“Safari people” au plătit un curs fotografic și benzina până în acest sat, pot să pozeze ce și cum vor. Amortizoarele la mașinile japoneze sunt destul de scumpe, deci trebuie să renteze deplasările pe drumuri de țară. Banii din jobul corporatist sau IT trebuie totuși cheltuiți cu folos.
Pozatul aproape de casă este mai greu, necesită efort și dedicare. Pozatul în locuri defavorizate, peste mări și țări, este mai de efect și primește mai multe like-uri. Privitorul ar trebui să înțeleagă și empatizeze cu drama fotografului călător care își face doar duș și nu poate să se bălăcească în cadă.

Pentru “safari people” nu contează comportamentul față de oamenii din zone defavorizate sau străini. Le vor da niște haine și banane după ce termină de făcut artă. Poate mai vin și altă dată, le mai aduc alte lucruri ca să îi poată fotografia în continuare.

Oamenii din aceste zone sunt trofeele agățate pe pereții de beton ai expozițiilor sau pe pereți digitali. Imaginea lor se folosește în scopuri comerciale, fără măcar să se știe numele sau povestea lor. Nu le este detaliat de ce sunt fotografiați, că oricum nu vor înțelege, poate li se spune despre camera foto scumpă, cu numele unei cățele spațiale.

Despre semnarea unui “model agreement” nu se mai pune problema, pentru că arta nu ține cont de nimic. Că de aia se numește “arte povera”. Poverty porn este sexy. Aduce întotdeauna faimă și glorie eternă.

“Safari people” fac artă fotografică, oamenii ar trebui să fie recunoscători că sunt parte din arta acestora.
Oameni bătrâni luați de la treburile lor și puși în picioare în fața unui perete colorat și scorojit, stând stânjeniți în fața unor rafale de shutter ale fotografilor așezați în rând.
Copii duși în ruine de case, așezați în conuri de lumină și puși să dea din mâini, cu timp de expunere mare, pentru redarea mai bună a mișcării în fotografie.
Animale aruncate Dali-an în sus și surprinse în aer lângă ceva colorat.

Concluzii și contuzii.
Dobrogea poate fi oriunde, în Ghana, Albania, Maroc, America, Japonia. Cursul poate fi orice școală, workshop, excursie. Iar safari people poate fi oricare din noi. O singură dată este permis. A doua greșeală, nu.