Thousands of parrots (about quantity in photographic projects)

[EN][derulează în jos pentru versiunea în limba Româna]

Some time ago, in a photography cafe, two people were discussing a documentary project they had completed. A documentary project about 10 parrots, let’s say. The topic of the project is not important for this article.
A third person thought it was alright to interrupt the conversation and confidently announce that “he knows someone who has been photographing parrots for much longer and has at least a few thousand frames“. Thousand frames. This little “flame” also has a potential didactic aspect.

  1. Projects in progress and finalized projects
    An unfinished project is interesting only to those who work on it. It cannot really be displayed and consumed. And like any incomplete thing, it totally lacks the meaning that the author gives it by putting the final touch.
    When the author completes the work, he endorses the concept he gave to his project, he declares the work finalized and he can let it roam free, in a form that he is responsible for, that he has approved.
    In fact, an unfinished project cannot be taken as a reference or to be compared against; so, from this point of view, it does not exist.
  2. Time does not necessarily create value.
    When the quantitative argument, of time spent photographing a certain thing, is primary, then more than likely the project is deficient in other areas.
    Photos from many years ago, being part of a project, certainly bring documentary value on how the subject looked during those years. It probably makes you think of projects like “I photographed myself every day for …” or Google Street View.
    Is it a good project just because it was “work in progress” for many years? Not necessarily.
    Any cake eaten after a long time can cause indigestion.
  3. Quantity does not necessarily create value.
    Ten thousand pictures. Unique. Different. An amount worthy to be carried in raffia bags. The large quantities scare me, perhaps from the perspective of the lazy amateur editor who has to wade through them.
    Mathematically speaking, there are better chances that from a very large number of photos you can put “something” together.
    But there’s a very good chance you’ll also realize that you took so many photos because you didn’t know what you were doing, because you didn’t have a clear concept. You shoot, in the hope that something will come out of thousands of photos.
    Repetition eventually gets boring. And yawning occurs, as well as similar scenes and repetitive feelings.
    Any cake eaten in excess creates nausea.

The bottom line is that we should not be impressed or give credit to quantitative information like the logistics, statistics or other “metrics” of a project. They are usually used as a crutch to prop up a failing project.
It is irrelevant whether the photographer walked thousands of miles to photograph a sunset or spent years photographing that sunset. What matters is the end result.


[RO]

Acum ceva vreme, într-o cafenea fotografică, două persoane discutau că au dus la bun tipar un proiect documentar. Despre 10 papagali, să zicem. Nu este importantă tema proiectului pentru acest articol.
O a treia persoană a considerat că este bine să întrerupă conversația și să anunțe încrezător că “știe el pe cineva care fotografiază papagali de mult mai mult timp și are cel puțin câteva mii de cadre“. Mii de cadre. Această mică flamă are însă și un potențial aspect didactic.

  1. Proiecte în lucru și proiecte finale
    Un proiect nefinalizat nu prezintă interes decât pentru cei care lucrează la el. Nu poate fi expus și consumat cu adevărat. Și, ca orice lucru incomplet, îi lipsește cu desăvârșire înțelesul pe care autorul i-l conferă prin punerea punctului final.
    Când autorul finalizează opera, își asumă conceptul pe care l-a dat proiectului său, își asumă că acea operă este “gata” și o poate lăsa liberă să existe, într-o formă de care este responsabil și pe care a agreat-o.
    De fapt, un proiect nefinalizat nu poate fi luat drept referință sau comparație; deci el nu există, din acest punct de vedere.
  2. Timpul nu creează neapărat valoare.
    Când argumentul cantitativ, de timp petrecut fotografiind un anumit lucru, este primar, atunci mai mult ca sigur proiectul este deficitar în alte domenii.
    Fotografii de acum mulți ani, făcând parte dintr-un proiect, aduc sigur o valoare documentară: cum arăta acel subiect de-a lungul acelor ani. Probabil vă duce cu gândul la proiecte de genul “m-am fotografiat în fiecare zi timp de …” sau la Google Street View.
    Este proiectul bun doar pentru că a fost “muncit” timp de mulți ani? Nu neapărat.
    Orice prăjitură mâncată după mult timp poate provoca indigestie.
  3. Cantitatea nu creează neapărat valoare.
    Mii de poze. Unice. Diferite. O cantitate demnă de sacoșe de rafie. Cantitățile mari mă sperie, poate prin perspectiva de editor amator leneș care trebuie să treacă prin ele.
    Matematic însă vorbind, sunt șanse mai mari ca dintr-un număr foarte mare de fotografii să poți concepe un “ceva”.
    Dar sunt șanse foarte mari și să îți dai seama că ai fotografiat atât de mult pentru că nu ai știut ce faci, pentru că nu ai avut un concept clar. Tragi în speranța că o ieși ceva, din mii de fotografii.
    Repetiția plictisește în final. Și apare căscatul, scene similare, sentimente repetitive.
    Orice prăjitură mâncată în exces creează greață.

Concluzia este că nu trebuie să fim impresionați și nu trebuie să dăm importanță datelor cantitative care țin de logistică, statistică sau alte “metrics” ale unui proiect. Ele sunt de obicei folosite drept cârjă în sprijinirea unui proiect deficitar.
Este irelevant dacă fotograful a mers mii de kilometri ca să fotografieze un apus sau dacă a petrecut ani de zile să fotografieze acel apus. Contează rezultatul final.